Cei 4

Faceam turul de rigoare intr-o biserica din Florenta, de fapt era chiar Domul din Florenta. Vazusem deja multe biserici in acea vacanta si aceasta parca nu-mi arata nimic nou. Am incercat sa ma concentrez, sa caut ceva unic care sa o diferentieze in memoria mea, un candelabru, o icoana, o raza de lumina. Priveam sceptica vestitele sale porti, fresce si totusi nu-mi iesea, acelasi stil gotic, acelesi arcade, acelesi vitralii, mergeam ca pe o carare marcata vizibil de rotile carutelor, urmand orbeste tiparul acestora.
Ma indreptam spre iesire, inghitind un cascat, cand in fata mea au aparut Cei Patru. Mama, tatal, fetita si bebelasul din carut.
Toti erau imbracati foarte simplu, saracacios, dar era o saracie intentionata, ostentativa as putea spune in tinutele lor.
Imi amintesc clar ca fetita avea parul lung impletit in doua cozi, ochelari mari de vedere, purta pantaloni de in si un simplu maieu de bumbac flausat cu figurine de animale sterse, genul de maieu pe care il purtam si eu, copil fiind in epoca comunista. Am fost atat de uimita sa vad ca inca mai exista astfel de maieuri, intr-o lume plina de Barbie si Pokemon.
Tatal avea parul si barba lunga, purta o camasa simpla alba, de bumbac si cei mai comuni pantaloni scurti albastri pe care cineva i-ar putea crea. Am fost aproape sigura ca i-a facut singur. In timp ce contemplam cu coada ochiului aceasta familie si creierul meu facea un fel de echilibristica intre sentimente opuse, cel mai ciudat lucru din lume s-a intamplat.
Fetita s-a asezat jos.
Jos in mijlocul Domului din Florenta si a stat acolo.
Eu ma balansam puternic pe sarma ingusta dintre apreciere si dezgust.
Nimeni nu i-a spus nimic. Mama n-a luat-o de mana si n-a scuturat-o pe fund.
Iar sentimentul pe care mi l-au lasat este ca acolo era casa lor.
Nu venisera la biserica. Ci cumva ... acasa.
Doar niste sectanti, dupa parerea multora, dar m-au facut sa inteleg ca fericirea are multe fete.