Luni m-am trezit obosita si fara nicio dorinta de a parasi patul, camera, blocul. Nu stiu daca filmul de duminica m-a impresionat asa de tare (Nu exista tara pentru batrani) sau pur si simplu a fost una din acele zile.
N-am reusit sa dau vina nici pe creierul meu, asa cum fac de obicei, pentru ca eu eram mai deprimata decat el.
In fine, ziua a continuat la fel de prost, am reusit sa ma cert cu aproape toata lumea, la 5.30 cand am iesit pe poarta "fabricii" am simtit ca o mare povara mi se ridica de pe umeri.
Din pacate zilele au durata fixa de viata, nu poti sa le prelungesti pe cele frumoase, asa cum nu le poti ingropa inainte de termen pe cele urate. Si Lunea a continuat sa ma mai chinuie o vreme. Trebuie sa recunosc ca seara a fost mai blanda ca predecesoarea ei luminata si odata ajunsa acasa lucrurile au intrat in normal.
Am adormit cu un gand ciudat, ziua de maine n-o sa mai vina, o sa-mi traiesc toata viata in aceasta noapte.
Dar, de dimineata, soarele a rasarit din nou.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
sunt o parte din "aproape toata lumea" si ma declar fericita ca ziua de luni a trecut; aproape cu bine, si cu o prajitura :))
Trimiteți un comentariu